Despre pârț și televiziune

Fac parte din generația care a văzut primul pas pe lună, în direct, la televizor( Neil Alden Armstrong, 20 iulie 1969). Pe mine m-a marcat acest moment din cel puțin două motive. Primul ține de faptul că, la șapte ani am avut ocazia să înțeleg că trăim întrun “ceva” cu mult mai mare față de distanța București – Sighișoara( 300 km, cea mai mare parcursă de mine până atunci). Al doilea motiv este televiziunea. Așa mi-am dat seama că transmiterea imaginilor nu ar fi fost posibilă fără un angrenaj imens, bine ticluit. 6oo de milioane de telespectatori a avut acel moment, în condițiile în care pe Terra trăiau 3,6 miliarde de oameni(minus, bineînțeles cei trei membri ai misiunii). Dacă excludem imensele regiuni în care, atunci, televizorul era ceva despre care doar se auzise, rezultă că fiecare al treilea om l-a văzut(și auzit) pe Armstrong spunând, în direct, ce pas enorm făcea el ca sol al umanității.
A zice că omenirea evoluează este doar un fel de a te referi la natalitate și la cuceririle științifice. Dacă te uiți acum la televizor(pe canale românești, of course!), nu poți să-ți duci mai departe teoria cu evoluția. Fenomenul tv românesc pare încăput pe mâinile unor evadați din balamuc, cu spumele adiacente gurii. Eliberați de presiunea diazepamului, oamenii de televiziune(cum le place să li se spună), fac tot posibilul să transmită publicului tăririle intense ale libertății de… medicație!
Mai trist e că fenomenul este reglementat de stat și supravegheat de o autoritate. Astfel că, toate mizeriile tv sunt parafate și legitimate, faptul făcându-te să te simți călcat în picioare, din nou. Și asta ți se întâmplă în casă la tine!
Așa este posibil să vedem filme de desene animate produse de Disney care poartă povara categoriei “interzis minorilor sub 12 ani”, la ore la care sunt difuzate știri despre violuri cu perversiuni sau despre lipsa urmelor de lichid seminal de pe lenjeria unui bănuit obsedat. Unul dintre cele mai vizibile repere ale fenomenului este însuși Cristian Tudor Popescu, jurnalist, cititor, scriitor, tenisman și cinefil. Educat, ca și Iliescu, să-și dea cu părerea în orice, el se referă la Elena Udrea cu cască galbenă în campanie, ca la o actriță de filme porno. Curat elevat! Ca și în cazul propriilor mele nemulțumiri legate de marșurile minorităților sexuale(unde nu înțeleg de ce există oameni care simt nevoioa să-și clameze ziua, public, ce și cum fac ei, noaptea, în privat), la fel și în cazul CTP: de ce trebuie eu să aflu că el urmărește un anume gen(umed) de filme? Dar, mă rog, din nefericire, și acestea pot fi trecute în gama minoră.
Toate canalele, se spune, sunt dependente de publicitate. Asta le și unește pe toate, de la TVR, la Protv, la Etno sau ETC tv. Iar acest numitor comun este cel puțin jenant. Publicitate: Flegme(cu sânge!), pârțuri, cerumen(ceară din urechi), muci, unghii, mătreață, furuncule, tampoane intime, viermi intestinali, gândaci, șobolani… Asta reprezintă o scurtă trecere în revistă a celor prezentate în reclamele actuale. Rar, printre aceste bunătăți, mai scapă câte o mașină ori câte o bere. “Zboară puiule, zboară”, zicea, până nu demult, un puști aruncând în aer un cadavru decapitat al unui pui grill. Te întrebi dacă se poate ceva mai grotesc de atât? Oamenii nu mai transpiră(perspiră, mai nou), joacă fotbal numai în echipament alb, iar bacteriile din veceu îți dau bunădimineața, la micul dejun, la șapte fără zece. Poftă bună!
Această varză tv ne este servită ca garnitură la emisiunile intelectualului Măruță, sau a concurenților săi(cu tot cu asistentele lor, astăzi și mâine!). Dacă pierzi ceva, ziua următoare, poți vedea faza respectivă în reluare.
Și încă nu ar fi nimic. Tot nimic nu se întâmplă când la aceleași televiziuni oameni de cultură deplâng valorile promovate de actuala civilizație românească: la urma urmelor, ai crescut cu sentimentul că nu prea ai de ce să-ți iubești țara. Dacă avem de-a face cu vreun vreun plan malefic sau este doar o simplă întâmplare, se poate discuta, dar altădată.
Singura mea problemă este că întreg fenomenul tv românesc are pretenția de a părea a fi foarte strict reglementat, iar cei care îl supraveghează au același gen de pretenții pe care îl au criticii renumiți când pun piciorul la un vernisaj. Cu un amestec de aroganță stăpânită și priviri tăios/superioare, criticul de artă își va manifesta autoritatea găsind defecte(doar de aia-i critic, nu?). Numai că în astfel de momente, criticul este posesorul a cel puțin unui atestat reprezentativ în domeniu, iar atitudinea sa este extrasă din studii îndelungate. Pe când, ca să te uiți la televizor, măcar acasă, nu ai nevoie de profesor! “Specialiștii” în astfel de fenomene, trebuie să fie mai discreți și să o lase mai moale cu audiența-criteriu unic. Ori ne lăsați în pace, ori vă faceți treaba. Că vor ei să ciufulească audiențele cu panarame de televiziune, ca să bată piața de publicitate, știm. Dar când îi întrebi despre programe educative, dau din umeri și spun că nu merg. Acestora le dau un breaking news: canalul tv cu cea mai mare audiență pe plan mondial, nu este nici de modă, nici de sport, nici de can-can. Este de documentare!
end of transmission