Toamna oraşului, sau lecţia de ştiinţe exacte ale inexactului omenesc

Deva-mi miroase a must, a vise înfăşurate în perdele mucegăite şi a case învechite, dormind cu jaluzelele trase peste tumultul unei foste vieţi şi cu praful aşternut în straturi groase, imposibil de respirat, peste urmele de amintiri. Deva-mi oscilează, tremurând cu toate frunzele ei înfrigurate, bătută de vânturi pustiitoare şi răscolită de tăceri dure, tăioase, ca de sticlă. În timp ce un trup sleit de viaţă îi dăruieşte lumii ultimele molecule de CO2, respirându-şi, uşurat, sufletul, un copil strigă din răsputeri la naştere; probabil, înainte să coborâm cu totul din Cer, ne vedem întreaga viaţă într-o desfăşurare fulgerătoare, crucea pe care o vom ridica, vrând nevrând, ecuaţia pe care ne vom chinui să o dezlegăm pentru a găsi soluţia fiinţei noastre şi atunci, la intrarea în lumea plină de păcate şi prevestitoare de răutăţi, ţipătul nou-născutului reprezintă expresia sufletului omenesc în faţa realităţii. Dar ce e realitatea, fiindcă perspectivele asupra ei diferă de la un cristalin la altul?…

Realitatea mea, probabil, e suspendată de antenele ce recepţionează semnale telefonice sau radiofonice, întinsă ca o pânză subţire, permeabilă pentru stropii violenţi de ploaie şi pentru îngerii care urcă şi coboară neîncetat între toamna noastră şi căderea de frunze din cer. Normalitatea în care trăiesc nu e dată de gândurile lipsite de substrat sufletesc ale unei populaţii de oameni, ci de normele lăsate unui popor de Dumnezeul lui. Mă mişc cu grijă între principii solide, credinţe axiomatice şi teoreme a căror demonstraţie se pliază pe structura interioară a fiecăruia dintre noi. Operez cu fulguirile de-o secundă ale aripilor îngerului meu păzitor şi raţionez cu o conştiinţă construită din sinceritate şi-orientată spre înălţimi. Funcţia mea nu are limite: omul creat de Dumnezeu şi dornic să-L urmeze, trăind Iubirea, e o fiinţă ce tinde cu toată alcătuirea lui organică şi sufletească spre infinit. Însă prea puţini mai au curajul de a-şi trăi propria normalitate. În loc să-şi creeze matricea persoanlă, în care elementele fiinţiale sunt organizate după o voinţă independentă şi liberă, oamenii moderni acceptă matricile egale servite în acelaşi fel unei mase: cu gânduri la fel, aceleaşi poziţii ale sentimentelor în piramidele sufleteşti şi exact acelaşi tip de nulităţi sau aspiraţii. Şi-atunci oamenii devin egali între ei, dar mai mici decât ei înşişi. Pentru că în loc să caute auto-depăşirea, încercarea unei desăvârşiri, unei împliniri în planuri mai înalte şi mai îndrăzneţe de-a visa şi a trăi, înnebuniţi de stresul provocat de rutină, persoanele uită de personalitate şi acceptă să auto-decadă din potenţialul lor sufletesc, să uite de noţiunea frumoasă de „întrecerea limitelor” pentru a se coborî mult sub ele, acceptând cu capul plecat un destin mediocru. A uita să faci alegerile din care îţi construieşti soarta coincide cu a aproba teoria idioată a existenţei unui destin pre-stabilit, lucru perfect ne-valabil într-o lume în care Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu liberul arbitru.

Deva-mi miroase a abandonare, a capitulare, a armistiţiu cu o universalitate pe care pur şi simplu nu o pot suferi. Deva-mi se încovoaie sub lumea uniformă şi plată de îndrăzneli. În casele ce se baricadează în faţa lui octombrie, sufletele se închid în faţa unei trăiri mai presus de fire. Şi toate renunţările consecutive în faţa instanţelor populare şi sociale se contopesc în plaga acestui secol, mai grea decât ciuma, cu o viteză de răspândire sporită şi cu un salt impresionant de la o simplă boală izolată la o pandemie: abandonarea iubirii. Deva-mi se pleacă, renunţând la vis. Şi eu continui să-mi ţin capul sus în vântul tăios al unei toamne mult prea sincere, pentru a nu mă pierde în lumea plafonată şi-nchisă ermetic în repetitivitate.

Petra Ioana Trifon